Vaslui-Online.info

Pusă pe chituci de un fost prefect, fost poiet (T. Pracsiu ştie de ce, îl elogia, preventiv, pe la începutul anilor ’90 într-o fiţuică cu pretenţii de ziar) şi inginer ratat, dar foarte bun să distrugă ce au construit alţii (l-aţi recunoscut pe D-tru Bălţatu) Fabrica de Izolatoare Vaslui, re-botezată “in a capitalist way”, Hitrom, a sucombat şi-şi arată ruinele triste într-o fostă Zonă Industrială a Vasluiului.

Iată cum s-ar putea transforma Vasluiul într-o zonă turistică cu vad: avem cea mai adîncă groapă inutilă din lume, care nu a fost nicidecum creată de impactul cu vreun meteorit, şi cea mai elocventă dovadă a nesimţirii, nepriceperii, hoţiei şi nerecunoştinţei conducătorilor pe care i-am avut în ultimii douăzeci de ani. 2000 de salariaţi avea Fabrica de Izolatoare, chiar şi după 1990, mergea foarte bine, chiar şi în capitalismul sălbatic, în 1996 obţinea un trofeu internaţional, în capitala Spaniei… era chiar foarte greu de falimentat, avînd peste 2000 de clienţi. Totuşi, fără ca măcar să aibă cineva vreo străpungere de a-l trage la răspundere, D-tru Bălţatu a lichidat uşor-uşor, secţie cu secţie, utilaje luînd drumul fierului vechi sau fiind vîndute la unul, la altul…

Vizitînd, cu o zi în urmă, fosta Zonă Industrială, am avut ocazia să fotografiem apogeul dezastrului: vechea fabrică s-a transformat într-un morman de moloz, dovadă de necontestat a marasmului în care Bălţaţii locali şi naţionali ne-au tîrît, iar acum îşi poartă cu dispreţ maxim nasul pe sus, îşi pun nevestele în posturi binemeritate (!) de director şi, pe scurt, au acumulat bani şi influenţă cu care îi ţin la respect pe vasluieni, în continuare, şi totodată se ţin departe de orice consecinţe legale.

Amuzant, în tot acest dezastru, tot ceea ce a rezistat, sunt banerele electorale ale lui Băsescu. Da, într-adevăr, aşa cum şi scrie pe ele, „Băse” ne arată din plin „că poate” … şi mai ales, CE poate.

Păcat că efervescentul critic şi descoperitor de tinere talente – viitori prefecţi de pe vremuri, T. Pracsiu, nu l-a convins, în ciuda eforturilor susţinute, pe domnul Bălţatu, că ar fi avut reale calităţi de poet post-post-modernist. L-ar fi determinat să renunţe la politică, la inginerie şi ar fi salvat, poate, „Izolatoarele”… Aşa, a rămas să transforma coşcogemite fabrica într-o ruină, poate tot mînat de un avînt poetic mai romantic, care îl determină să mediteze la ruine… şi – asta e drept – la Vaslui nu prea erau ruine adevărate. Le-a făcut el, a fost foarte priceput în asta!

Dar cum acest lucru nu s-a mai întîmplat, vă invităm să contemplaţi imaginile sinistrului (o fi cel pe care îl tot invocă guvernanţii…?) cauzat de D. Bălţatu în mod direct şi de T. Pracsiu (în mod indirect). Frumos de tot, delicios şi artistic încadrată în context, dovada campaniei electorale băsesciene tronează peste locul faptei. Iar noi locului ne ţinem, cum am fost, aşa rămînem. Doar nesimţiţii prosperă, conduc ţara şi poporul şi sfidează. Iar noi – ruinaţi, printre ruine, în curînd, nişte ruine!

Pregătind vizionările şi jurizarea naţională română a filmelor selecţionate la marele Festival de film al şcolilor de cinema franceze şi francofone de la Lyon – Meyzieu - http://www.festimaj.fr (festival la care cu mîndrie vă dezvuim că avem două filme selecţionate la categoria “collège”, fapt inedit pentru Vaslui şi pentru România), am descoperit un text foarte interesant, al lui Tudor Chirilă, care descrie foarte bine trăirile pe care trecerea printr-o ţară realmente părăsită, abandonată.

Ne permitem să cităm cu largheţe, în speranţă că veţi recepta ca pe un ultimo semnal de alarmă şi ca pe o chemare la apărarea drepturilor şi a libertăţilor pe care actuala Putere le îngrădeşte, de la o zi la alta, reducîndu-ne la o dictatură jalnică, la un coşmar al Uniunii Europene.

“Există o lucrare a lui Salvador Dali, The Persistence of Memory. Aceea în care ceasurile se scurg şi atîrnă sugerînd parca dilatare, dar si un soi de încremenire datorată unui fundal fantastic al picturii.

Mi-am amintit de această lucrare pe drumul către Sibiu. Am avut senzaţia, trecînd prin locuri în care timpul parcă nu mai lucrase, că Romania se scurge ca într-un fel de topeală şi abandon ireversibile, cărora nu mai sîntem în stare să le facem faţă.

Am trecut prin sate părăginite, pe lîngă fabrici solitare si ruginite, am trecut pe lîngă oameni care mînau abătuţi vite parcă resemnate. In staţiunile balneare de pe Valea Oltului, sentimentul părăsirii este amplificat de cele cîteva hoteluri a căror activitate s-a oprit pe vremea comuniştilor. Nimeni n-a mai intervenit timp de douăzeci de ani, lăsînd dezolarea să se instaleze confortabil. Dacă priveşti la degradarea clădirii Casei Poporului, cu pereţii gri pe care parcă s-au scurs lacrimi amestecate cu funingine, ai senzaţia că trăim pe urmele şi rămăşiţele unei civilizaţii cîndva înfloritoare, şi care apune acum pe zi ce trece. Simţi asta şi cînd te plimbi pe Lipscani. Dupa intersecţia cu un Smîrdan renovat şi cotropit de arivismul si cupiditatea patronilor de terase care nu înţeleg decît să speculeze, nu să şi respecte ideea de spaţiu, după intersecţia cu Smîrdan, urmează un Lipscani părăginit, căzut, ruinat şi neterminat. Mizeria însăsi nu reuşeşte să persiste înlocuită fiind de variaţiuni ale aceleiaşi teme.

Ideile noastre se scurg şi ele, incapabile să se materializeze în proiecte. Media profită şi vinde inconsistenţă în pachete de emisiuni vulgare, la limita acceptabilului. Te întrebi pînă unde poate merge mizeria, dar raspunsul la aceasta întîrzie să apară, căci toată lumea pare să aştepte momentul în care acest potop lent, această dezasamblare morală perpetuă care pare ca ne-a cuprins pe toti, să se pornească fie şi pentru o secundă. Dacă tabloul vivant al decorticarii noastre materiale şi spirituale s-ar opri fie pentru o secundă din a-şi schimba guaşele care aluneca în jos ca nişte aluviuni din epoci preistorice, atunci poate că am REALIZA cu adevărat dimensiunea problemei noastre. Aceea că nimic nu mai pare să reziste, nimic nu mai pare să conteze.

Cu o lume într-o continuă degradare, actul creator nu mai are nici un rost. Intr-o ţară în care artistii încearcă să te facă sa uiţi o lume urîtă, iar politicienii îţi aduc aminte zilnic de ea, publicul se zbate neputincios în mijlocul dilemei.

Stiu, sună pesimist, dar orice formă de optimism pe o corabie al cărei catarg riscă să se prăvălească peste tine în mijlocul furtunii, mi se pare un gest iresponsabil.”

1. Traian Băsescu – ştiţi de ce, nu mai insistăm;

2. Emil Boc – cu tot cu lesă, castronel şi biscuiţii cu aromă de oase ;

3. Adriean Videanu – ministru, îmbogăţit din devalizarea marmurei Statului - pentru tot ce n-a făcut, pentru avîntul de nestăviliti al industriei româneşti, pentru management competent din cale-afară al economiei naţionale în ultimele trei guverne, plus afirmaţia, bazată pe o îndelungată cercetare ştiinţifică « "Sectorul public trebuie restructurat puternic, inclusiv în domeniul învăţământului. Înţeleg că, dintre profesori, 30% sunt suplinitori care nu au nici calificarea necesară şi nici nu ajută la evoluţia copilului. De ce nu mărim norma profesorului de la 16 la 22 de ore cum este norma europeană? Aşa îl plătim şi mai bine pe profesor şi am garanţia că pe copil îl învaţă cineva calificat" » - de la un specialist în toate materiile, fost corigent, pînă şi la sport, dacă e să ne luăm după foile matricole...

4. "Toti fura. Eu am vazut, zona achizitiilor publice este apta pentru coruptie. Din 2005 o spun. Imi eşti prieten, iti dau un contract si platim de zece ori, de o suta de ori mai mult fata de pretul pietei", a decris mecanismul Monica Macovei, luni, la emisiunea Nasul, de la B1 TV. Culmea, la emisiunea "Nasul", a unuia, Radu Moraru, unul dintre cei mai mari DATORNICI la bugetul de Stat, la ora asta: 341.280 lei!!!

Pentru corecta informare a tuturor celor care caută “vinovaţii”: iată, de la ANAF, lista marilor datornici, cifrele şi ... cam atît. Fiind parte din camarilă, nimeni nu-i atinge. Dar măcar ştiţi de unde vi se trage:

Adriean Videanu: 7.260.340 lei noi; Radu Berceanu: 987.200 lei; Elena Gabriela Udrea: 415.240 lei; Vasile Turcu: 17.823.100 lei; Ion Ţiriac: 4.874.250 lei; Zoltan Arpad Paszkani: 23.541.350 lei; Radu Moraru (042) - lupul moralist de la B1TV: 341.280 lei.

Ne face o deosebită plăcere, în încheiere, să reluăm articolul plin de miez scris de una din victimele actualei camarile:

Spânzuraţi-ne !!!

Nu înţeleg de ce ţipă Băsescu la mine.

De ce mă ameninţă că intră România în colaps.

În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare în colaps dintodeauna. De când m-am născut.

Comuniştii, nu ştiu cum se făcea, dar nu se ajungeau fără să ne ia la contract porcul din coteţ. Erau stăpâni pe livada noastră, pe cazanul cu ţuică, pe orătăniile din bătătură.

Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape nefirească.Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps. În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul FMI, şi când duduia economia, şi când căutam luminiţa de la capătul tunelului, pe care văd că n-am mai găsit-o. Va fi fiind, probabil, lumânarea de la căpătâiul părinţilor şi bunilor noştri.

Şi-acum aud că România se duce fix în faliment.

Iar Traian Băsescu mă solicită să fiu solidar nu ştiu cu cine, să dau 25% din leafa mea, 15% din pensia mea.

Mă uit la Băsescu şi nu seamănă a om aflat în criză. Nici Guvernul sau Parlamentul nu sunt în criză. Nici miile de hectare de vile nu-s crizate.

Dar, defectul meu, am avut ochi de văzut şi urechi de auzit.

- Da. Aparatul de stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş.Voi, clasa politică, l-aţi transformat în monstru.

- Dacă există un monstru care căpuşează mediul privat, acela nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; monstrul care a încălecat ţara asta sunteţi voi, clasa politică. Şi pentru că sunteţi la putere peste tot, voi, PDL, sunteţi grasul care l-a încălecat pe slab! Cu contribuţia anterioară, în ordine procentelor de reprezentare în structurile politice, a PSD (30%), a PNL(15%), a UDMR (6%) etc... Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Şi-apoi aţi călărit ţara, aţi luat-o sub asuprire. Nici nu mai poate respira, de câtă clientelă i-aţi vârât pe gât.

- Aţi spart instituţiile statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau posturi de conducere pentru clientela de partid.

- Aţi creat instituţii noi nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci pentru că aţi avut un mofturos căruia, fiindcă i s-a năzărit să fie mare director, mare preşedinte, i-aţi fabricat o instituţie.

Şi nu v-a ajuns: an de an, legislatură de legislatură, aţi mai creat alte structuri; aţi adus directori noi, ceilalţi au rămas în sistem.

- Nu populaţia ocroteşte fărădelegea în ţara asta, ci voi, cu cercurile voastre de interese cu tot.

- Nu populaţia a votat pensii de 370.000.000 lei vechi. Şi venituri de 100.000 de euro pe an, de la stat.Voi, clasa politică, aţi făcut-o: în guvernele formate din partidele voastre, în parlamentul format din partidele voastre, iar legile le-a promulgat... instituţia preşedintelui României.

- Nu mama - mare din pământ a distrus industria, a vândut petrolul şi rafinăriile, a tăiat pădurile şi a mânărit pământurile. Ministere conduse de voi, clasa politică, au făcut-o. Prefecturile voastre, consiliile judeţene ale voastre, primăriile voastre.

- Nu populaţia a prăpădit banii statului - sute şi mii de miliarde de lei, munţi de bani- pe licitaţii trucate, pe lucrări proaste, inutile, pe şosele cu gropi, pe autostrăzi care înghit bani cu ghiotura, ci primarii voştri, ai clasei politice; consilierii voştri, ai clasei politice; miniştri voştri, ai clasei politice.

- Nu populaţia a organizat doi ani întregi de dănţuieli, de parcă venea sfârşitul lumii. Voi, clasa politică, aţi făcut-o. Pe banii cui?!! Pe ăştia pe care-i tăiaţi azi de la pensionari!

- V-aţi construit un aparat uriaş de represiune: ministere, agenţii, deconcentrate conduse de voi şi clientela voastră politică. Prin ei, controlaţi tot, terorizaţi înstituţiile mai ceva decât poliţia politică a lui Ceauşescu.

- Nu populaţia se află în AGA şi CA din companiile şi băncile de stat, plătite, am văzut, regeşte, ci voi, clasa politică.

- Nu populaţia a stricat ţara asta la fiecare patru ani, ci voi, clasa politică. Cum aţi venit, aţi distrus tot ceea ce a făcut guvernul de dinainte şi aţi luat-o iar de la zero. Şi-apoi, aţi rostogolit vinovăţii între voi, partidele politice, de parcă aţi fi jucat ping-pong cu România.

Daţi-vă afară întâi pe voi şi clanurile voastre şi-apoi să v-atingeţi de părinţii noştri!

Şi veniţi, acum, să mă trageţi de urechi pe mine. Să ne trageţi de urechi pe noi, că se duce România de râpă.

Vreţi s-o scoateţi din criză pe spinarea şomerilor, a pensionarilor şi a bugetarilor de execuţie, cei care vă ţin în spate aleşii şi numiţii, în funcţiile de conducere.

Ce ce curaj? Cu ce moralitate?

Până să vă atingeţi de pensionarul ăla slăbănog, de profesorul care v-a pus creionul în mână, restructuraţi- vă întâi pe voi!

Daţi-vă afară şi în şomaj pe voi, pe oamenii voştri, ai clasei politice, şi după aceea scuipaţi pe noi.

După aceea umblaţi la salariile şi pensiile necăjite.

După aceea să-l certaţi pe bătrân că mai are îndrăzneala să trăiască, să ducă România-n faliment, cu venitul lui... gras, de 500 sau 600 de lei.

1.Dacă nu sunteţi capabili să comasaţi sau să desfiinţaţi instituţiile de pomană create de voi, clasa politică, măcar reduceţi numărul de directori. Aveţi o droaie de şefi. Aţi umplut ţara de şefi. Pe ei daţi-i afară întâi şi după aceea ajungeţi la pensionar. Sau la doctor.

2. Trei sferturi dintre directorii voştri pe care i-aţi instalat, moţ, în instituţiile bugetare, au afaceri acasă. Fac afaceri cu banul public. Daţi-i pe aceştia afară! Nu ei să mănânce cu două guri, şi de la firma lor grasă, şi de la buget, iar altul să crape de foame!

3. Luaţi-vă clientela politică din toate AGA şi CA-urile companiilor de stat, de pe lângă primării, consilii judeţene şi ministere. Aveţi deja directori acolo, există specialişti.

4. Daţi-vă afară consilierii de la birourile demnitarului. De ce aţi crede că ei sunt mai puţin paraziţi pe buget decât profesorul?

5. Daţi-vă afară consilierii de pe lângă miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, căţel, purcel, directori generali, din companiile de stat, din parcurile industriale.

6. Încetaţi să mai căpuşaţi ministerele (primăriile, consiliile judeţene) cu clientela pe care o serviţi cu miliarde de euro.

7. Voi, clasa politică, aţi creat şi întreţineţi evaziunea fiscală şi munca la negru. Oamenii voştri, ai partidelor, îi protejează. Îi apără de funcţionari, să nu-i descopere. Îi apără de lege.

8.După ce veţi face toate astea, abia atunci să aveţi îndrăzneala să vă legaţi de bătrânii acestei ţări.

Asta este România, “dle” Băsescu. O ştiţi, o cunoaşteţi, dar nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri. Dar vă este la îndemână să-i jupuiţi de vii pe bătrâni. Sunt inofensivi. Ascultători. Mult prea blajini. Tăcuţi. Loviţi-i cu nădejde! Nu ţipă.

Cu stima

Lt.col.rz.

ing.Gheorghe NEDELCU

Sef compartiment GIS C.J. Bihor

0743 081055

Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

Motto

Dă-i omului un peşte şi-l poţi hrăni o zi,

Invaţă-l să pescuiască şi va putea trăi

ca să-ţi mărescă monopolul pe care-l ai pe tot ce înseamnă a pescui.

Momeşte-l cu ceva strălucitor şi-ai să-l transformi în slugă ticăloasă. (afis sovietic anticapitalist din 1930)

Preambul

In vreme ce realitatea devine din ce în ce mai nebunească şi apăsătoare, căutăm să înţelegem ce ni se întîmplă, apelînd la o istorie nu foarte îndepărtată. Falimentul generalizat, ţara condusă abuziv şi adusă în cele din urmă în prăpastie de servicii secrete, haosul care domneşte pretutindeni, laşitatea şi mizeria morală care domnesc şi-s cultivate, secăturile care ies de peste tot şi apără NIMICUL cu argumente absurde, toate acestea ne-au făcut să reflectăm profund, dar cu ajutorul unor clasici, aflaţi la îndemînă. Pe de o parte – şi aici introducem foiletonul cu care publicaţia noastră se mîndreşte, realizat din cele mai bune articole şi reportaje ale lui F Brunea-Fox – vom vedea o imaginea noastră în oglinda timpului, prin ochii unui mare jurnalist şi scriitor, iar pe de altă parte, vom regăsi neschimbate principalele tare de caracter ale capitalismului, aşa cum, foarte acid, propaganda sovietică a ştiut să le surprindă. Toate acestea, în speranţa că vremurile acestea nu au reuşit întru totul să imbecilizeze naţiunea română, iar raza de lumină firavă pe care ele o vor aduce în sufletul dvs să vă inspire şi să vă aducă acea susţinere şi acel curaj existenţial de care aveţi atît de multă nevoie, în aceste trsite vremuri. A, da, şi tăria de caracter, neapărat.

Geanabetii din strada Luterană

de F. Brunea-Fox

Mizeria e mizerie. Nu ştiu cu ce instrument poate fi măsurat volumul ei. Uneori, la obîrşia ei e o cauză oarecare, o simplă infecţie provooată de un ghimpe de natură bănească sau sanitară, ce se poate .îngriji şi acasă, cînd dispui cît de cît de înlesniri de circumstanţă, de resurse la îndemînă. Drama începe cînd, lipsit de aceste posibilităţi elementare,  omul trebuie să şi le procure de la instituţiile care s-ar zice că au fost create nu ca să satisfacă o cerere în definitiv măruntă, ci ca s-o complice cu formalităţi şi şicane.

De acasă şi pînă la ghişeul cerberului, un bon pentru un braţ de lemne de foc devine un bon pentru o pădure; o reţetă pentru o sticluţă cu sirop de tuse de 125 grame ia proporţiile unei damigene de zece ocale. E de ajuns ca modesta nevoie să iasă din spaţiul ei domestic, anonim, ca să se transforme, de cum· păşeşte pragul biroului asistenţei sociale, într-o "chestie gravă".  O afacere exorbitantă făcută să încrunte sprîncene şi să încreţească frunţi conţopiste. În jurul "Cererii"(cu "C" mare) se adună sfatul pontifilor cu lanţ de aur la vestă, ochelari,  pontifi cu jetoane şi tain, se consultă legi şi regulamente, se cercetează registre, de obicei electorale. "E de-ai noştri?" întreabă mai marele lemnelor sau al doctoriilor. "A votat cu noi ?"

În strada Luterană funcţionează un Oficiu al săracilor. Vorba vine al săracilor... Nevoiaşii, pe ploaie, ninsoare sau arşiţă, sînt ţinuţi în stradă. Administraţia mărinimosului aşezămînt, atinsă de harul milosteniei, şi-a zis că zgribuliţilor le-ar prinde bine dacă ar sta pe scaune într-o spaţioasă sală de aşteptare, cu calorifer, scuipătoare, şi de ce nu şi cu : un teanc de "Veselia" pe măsuţă? Înduioşător, nu ? În consecinţă a cerut să i se pună la dispoziţie o clădire mai vastă, ochită chiar peste drum, imobil cu impozante gabarituri şi cu faţadă  elegantă. Se brodise, hm ! miraculos acolo...  S-a mutat deci vis-à-vis, lăsînd în urmă o casă goală, pentru care se continuă a plăti chirie unui proprietar "de-al nostru" şi care serveşte vag la adăpostul copiilor găsiţi - sau aşa ceva. Dar nevoiaşii stau tot afară ca înainte, indiferent dacă plouă sau ninge, fără să ştie că afurisita lor prezenţă a înlesnit, cu ajutorul unui "har" de sus o afacere, cum nu ştiu în genere nevoiaşii  cîte afaceri înlesnesc, numai graţie existenţei lor fizice.

Amărîta solicitatoare a colţului de pîine pe care am întîlnit-o cîteva zile în şir în faţa Oficiului, m-a făcut să întrevăd drama, jalnica aventură a unei simple cereri de ajutor.  Dacă ar fi lăsat-o cugetul, dacă foamea i-ar fi măcinat şi fărîma de demnitate care mai pîlpîie în ea, şarada se dezlega numaidecît. Cum? Întinzînd pur şi simplu mîna la un colţ de stradă  şi nu se poate ca într-un sfîrşit, umilitoarea îndeletnicire să. nu capete ceea ce se numeşte o "soluţie practică". Aşa procedînd, episodul nu ar fi ieşit din umbra lui anonimă, nu s-ar fi "oficializat" metamorfozîndu-se din ţînţar in armăsar. ' Acest caz, poate minor, e reprezentativ pentru toate cazurile mai mici sau mai mari, de diverse calibre paupere, ce se perindă zilnic pe la atîtea  instituţii cu firmă de asistenţă socială. FIămînda aceasta de la Oficiul din strada Luterană (locuieşte, bine înţeles, într-o depărtată şi slinoasă periferie) n-a izbutit decît într-un tîrziu - cum mi-a declarat - să dea cu ochii de puternioul Protector de care a auzit. Care, la rîndul lui a auzit ,de ea - nu nominal - ci ca de o unitate abstractă din gloata. de afară, peste mizeria  căreia 'a fost "uns" protector.

Saracii dumnealui ! Săracii automobilului dumnealui! Ai caviarului dumnealui!

- Vii cam des pe la noi ! - a tunat Protectorul. Nu . fiindcă a început să confunde nevoiaşii peste care mizeria a pus o mască uniformă, ci aşa, ca să-şi vădeasca vehement calitatea.

- N-am mai fost niciodată a răspuns sfioasă flămînda. Adică am mai fost, dar nu m-a primit nimeni.

- Las' că văd eu îndată, a ameninţat protectorul, luînd la întîmplare o condică de pe birou.

Pauză. Joc de sprîncene.

- Cum te cheamă ?

- Safta Mitriţă.

- Safta Mitriţă? se preface surprins. De ce minţi? Ai mai fost pe la noi.

- N-am fost niciodată... Ne-a luat la goană, şi pe mine, şi pe pe altele, gardistul... Ne-a şi lovit.

Efect de sonerie. Intră alt "protector", mai mic în grad, dar cu o burtă identică.

- Femeia asta a mai fost pe la noi?

- Fost! răspunde indiferent noul venit fără să se uite măcar la solicitantă.

- Păi! Ei, ce mai zici ?

Femeia tace. E şi mai palidă, e numai spaimă. O fi asemuit-o cu cineva, îşi zice. Dar n-are cum dovedi. Cum să crîcnească într-o cancelarie cu covoare moi - ea stă la uşă - într-o cancelarie unde e cald, unde miroase a tutun calitatea întîi, unde îndărătul unui birou ministerial domneşte bustul domnului sever, al domnului care vorbeşte mestecînd o pastilă de eucalipt?

- Şi pentru ce ai venit?

- Un ajutor... Trei copii... N-am o surcică... Soţul bolnav.

- Acuma nu se poate... S-au terminat fondurile de ajutor şi bonurile de lemne. Mîine!

Femeia a revenit a doua zi. Şi a treia zi. N-a fost primită. A rămas afară cu altele, milogindu-se de paznic să n-o alunge. A aţinut calea "protectorului" care n-a recunoscut-o,  fireşte, dar i-a strigat enervat:

- Iar dumneata! Mereu ajutoare! Abia ţi-am dat!

Nenorocita n-a avut timp să se explice, căd tartorul nevoiaşilor s-a şi urcat în automobil, mormăind: "Nu-i chip cu calicii ăştia. Ţi-ar lua şi cămaşa! Uff! Cine naiba m-a pus să primesc corvoada asta!"

Corvoadă! A căpătat varice de nemişcare, i s-a lenevit stomacul de mîncăruri grele, dar se cheamă că l-a răzbit sfîşietoarea misiune.

E un exemplu din mii, întîmplarea aceasta. Mă întreb ce rost au pomenitele instituţii, dacă nu servesc decît unui propriu interes de buzunar?

De ce sînt purtaţi pe drumuri atîţia sărmani, de ce sînt brutalizaţi, înjosiţi, dacă în ultimă instanţă se intervine cu leitmotivul fondurilor epuizate, al bonurilor de lemne terminate? Cu cît costă această avidă legiune de conţopişti şi agenţi electorali exploatatori ai sărăciei această mină de aur - se pot îndestula toţi nevoiaşii din România !

* * *

Arc peste timp, 2010: vi se pare cunoscut, nu-i asa?